Interviu imaginar cu Nichita Stănescu
- Domnule Nichita Stănescu, poezia dumneavoastră a fost când glorificată, când de-a dreptul desființată, creând rumoare și alimentând nenumărate controverse. Cum privește poetul Nichita ochiul criticii, deloc de evitat în lumea literară?
De ce deloc de evitat? Critica este un fenomen post-creationem, niciun poet nu scrie cu gândul la critică, ci mai degrabă cu gândul la ceea ce vrea el să spună. Sau cu niciun gând, dacă vreți. Poetul e instrumentul care transcrie pe hârtie ceea ce îi este revelat. Există o vorba românească: iată-mă, cu un ochi plâng, cu unul râd. Îmi vine foarte greu să cred că poezia, și aici mă refer la poezia ca stare de spirit, a primit vreodată îmbrățișarea unei critici omogene. Nu, ochiul criticii e întotdeauna ambivalent, acum plânge, acum râde, iar tu ca scriitor ești interesat nu de latura noțională a ceea ce spune un critic sau altul despre poezia ta, căci poezia nu poate fi încastrată în concepte, nu poți să iei versul și să-l etichetezi: uite, în alăturarea asta insolită de cuvinte zace poezia. Poezia e în fiecare dintre noi, iar critica pe care o apreciez în mod deosebit este critica de recepție, care face ca vibrațiile poeziei mele, să se întoarcă la mine, să mă îmbrace din nou după ce singur m-am dezgolit de cuvinte. Nu trebuie înțelese florile, ele trebuie mirosite, nu trebuie să înțelegem, trebuie mai ales să fim, spune un poem de-al meu. Haideți să lăsăm poezia să fie!
- Vorbiți despre “a fi” și acest lucru îmi deschide curiozitatea în legătură cu latura dumneavoastră socială. Unde este figura poetului aplecat deasupra hârtiei, muncind asiduu pentru perfectarea versului, închis într-un spațiu atemporal, izolat de lume? Acum îl vedem pe Nichita cum mănâncă, cum bea, cum se fotografiază cu cei care-i gustă poezia, acum e Nichita cel care născocește “necuvintele”. Eul dumneavoastră este deschis pentru toată lumea?
S-ar putea spune și așa. Eul meu tresaltă în fața eurilor celorlalți și poate de-asta casa îmi e plină mereu de străini simpatici. Ce văd în oameni? Cuvinte. Neîmpăcate. Nu zic că eu pot să le împac, sau să le dau o direcție, sau să le prind. Dar îmi place să arunc un ochi în scorbura asta umană, înconjurat fiind deopotrivă de prieteni, cât și de oameni care aparent nu-mi spun nimic. Bucuria de a trăi nu mă lasă niciodată împovărat de griji și de mărunțișurile existenței de zi cu zi. Cât despre poetul aplecat deasupra hârtiei, nu știu... Mi se întâmplă ca hârtia și cerneala să se coboare în mine. La un moment dat prin toate nervurile poeziei circula seva condiției umane. Poezia lui Nichita Stănescu își trage seva din pulsația vieții, miracolul poeziei este însăși viața aceasta frustă, pe care o simți până-n stomac.
- Ce înseamnă frumosul, cum să reușim să-l surprindem într-o lume stereotipă?
Mă voi preface orb și am să vin
cu brațul întins să-ți mângâi chipul...[i]
- “Cântec de dragoste la marginea mării”. Vreți să spuneți că frumosul rezidă în iubire?
Nu suntem orbi pentru că nu vedem frumosul. Ci suntem orbi pentru că nu reușim să suplinim vederea prin curiozitate, prin a trece dincolo de ceea ce este. Frumosul este în avânt. Avânt vital, decojire până la miez. În mod firesc, iubirea nu este legată de o ființă materială, ci poate, de un înveliș al acestei ființe pe care o avem în față, pe care ochiul nu îl poate cuprinde, dar pe care inima îl bate ritmic, cu fiecare val de aer pe care îl tragem în piept. În fine, frumosul este undeva, sub cuvinte. Și cum e un lucru simplu, el nu se poate demonstra.
- Rămânem în sfera artelor și, fiindcă mulți au spus despre dumneavoastră că ați sosit ca o pată de culoare într-o lume alb-negru, aș vrea să corelez această afirmație cu faptul că l-ați cunoscut îndeaproape pe marele pictor Ion Țuculescu. În încheiere, spune-ți-ne, ce ne învață culorile despre poezie?
Există pentru mine o măreție a ochiului, care transformă vederea în cuvânt și mai departe, în înțelesul cuvântului. Culorile sunt la fel de imperfecte ca și cuvântul, căci afară de esențele colorate primare (roșu, verde albastru), toate sunt un amalgam. Nu ți s-a întâmplat niciodată să fii întrebată ce culoare are un obiect și să nu o poți numi, ci doar aproxima? E un fel de roșu, ai spune, pentru că ochiul tău nu e în stare să-i despice toate nuanțele. Oare nu același lucru pățim cu poezia? Nu știu niciodată exact ce pun pe șevalet, însă pânza mea e cu atât mai imprevizibilă și nouă cu cât am concentrat sau estompat sau îngroșat sau diluat un set de culori care luate separat sunt ușor de perceput, însă o dată ce scapă de sub control devin fascinante de-a dreptul. Dacă dai verdele la o parte din frunze, bunăoară, ce rămâne[ii]?
- Cuvântul.
Postări
