Dimineața la cafea. Vorbesc despre plăcerea de a citi cu o colegă. Îi spun că mi-am pierdut antrenamentul. Nu mă mai pot dărui unei cărți. "Să te dăruiești unei cărți? Tu?" răspunde ea contrariată. Eu credeam că e tocmai invers, că rândurile te acaparează, că deîndată ce pui mâna pe o carte specială, ea pune stăpânire pe tine și nu invers...
Uneori am simțit și eu asta. Cu acele cărți care te răvășesc pe dinăuntru prin elementul lor straniu, hipnotic. Cu acele cărți construite ca un lanț din verigi diferite, una de catifea, alta metalică, una din lemn, alta trecută prin foc, și așa mai departe. Cărțile montagne-russe care îți fac un gol în stomac. Cărțile-cafea, care te seduc și după ce le sorbi nu mai poți înghiți nimic altceva. Cărțile-bomboană, sirop dulce-dulce, care te îneacă. Multe cărți cu care îț petreci orele târzii, tu, într-o lumină slabă...
Însă de cele mai multe ori am fost eu cea care s-a aplecat asupra filelor presărate cu cerneală. Întreaga mea ființă lăuntrică a căutat să se strecoare acolo. Oriunde plasa aceasta din fire întretăiate lăsa un loc de cuibăreală eram eu. Oriunde cuvintele mele ieșeau la lumină prin cuvintele altuia, eram eu. Oriunde o virgulă lăsa loc de o respirație adâncă eram eu. Oriunde punctele nu știau ce să mai zică eram... eu.
Si-acum stau și mă-ntreb: cărțile se proiectează asupra noastră sau noi, cu straturile noastre înfășurate strâns unul într-altul ne desfășurăm deasupra, prin, pe sub... rânduri?
Postări
