Why I'm fond of language...

Somewhere along the way in 'Atonement', Briony makes what she thinks is a real discovery about fiction, which is that a lot of the problems in life occur through misunderstanding and I think there are two ways to regard language in this respect. You could either see language as a minefield in which all kinds of social and personal calamities can occur precisely because people misunderstand each other; or, and I think these things are not mutually exclusive, you see it as this most extraordinary device whereby you blow air through a little bit of tissue in your throat and you can transfer, telepathically, thoughts from your mind to another person's.

Ian McEwan

Where the streets have no name...

îmi plac oamenii cu colțurile buzelor de zmeu, sus, sus, sus. Zâmbet. Legat de-o sfoară și liber în văzduh.

îmi plac vocile cu miros de portocale, proaspete, calde. Masculine, adolescentine, ca o melodie pe care o auzi din spatele unei uși închise.

îmi plac mâinile lui.

degetele subțiri, lungi, în învelișul lor de hârtie mată, care m-așteaptă pe mine să îi număr pliurile și să-i îndrept cutele și să-i găsesc ascunzișurile.

- Ce ascunzi acolo?

- Ascund obrazul tău, ar zice el.

sau chipul tău de copil atunci când dormi, sau curbura ochilor tăi închiși, ferestre căprui.

Câteodată,

mâinile lui îmi par presărate cu praf de cărbune, grafit,. știi, cum sunt creioanele acelea moi, cu care desenezi umbre... Cam așa ceva. Nu-s acoperite de o pufoșenie sclipitoare, asemenea celei care îmbracă aripile fluturilor, nu...

Sunt de un cenușiu catifelat, peste care-mi torn eu acuarela vie.

Peste romburi de culoare palmele valsează absente și calcă uituce linia vieții.

- Ți-e frig?
- Mi-e noapte și...

I want to feel, sunlight on my face
See that dust cloud disappear without a trace
I want to take shelter from the poison rain
Where the streets have no name

Tot timpul ăsta....

Tot timpul ăsta fusesem atins de lucruri neînţelese, m-am gândit, stând întins pe iarbă. Nici acum, în noaptea blândă, în curtea spitalului, nici acum nu s-a schimbat nimic. Pasărea enormă, neagră, zboară și acum, iar eu și iarba amară și gândacul, suntem închiși în uterul ei. Atâta vreme cât n-o să ni se usuce trupurile precum fluturelui, n-o să putem fugi de ea.

Am scos din  buzunar un ciob de sticlă, nu mai mare decât unghia de la degetul mare și l-am șters de sânge. Avea o curbă lină și reflecta cerul care începuse să se lumineze. Dedesubt, în lateral, se întindea spitalul și în depărtare se vedeau drumul străjuit de pomi și orașul.

Orașul se reflecta ca o umbră, conturul său forma o unduire delicată. Era aceeaşi unduire albă care îmi străfulgerase în fața ochilor atunci, pe aeroportul inundat de rafalele de ploaie, când aproape o omorâsem pe Lilly. Tot timpul am fost înconjurat de această unduire albă.

Colorat de aerul zorilor, ciobul, care încă mai avea urme de sânge pe margine, era aproape transparent. Era un albastru nemărginit, aproape transparent.

M-am ridicat și, îndreptându-mă spre casă, mi-am zis că vreau să devin bucata aia de sticlă. Că vreau să se reflecte în mine unduirea lină și albă. Că vreau să arăt și celorlalți acea curbă blândă.

Marginea cerului s-a albit și imediat ciobul s-a opacizat. Când au început să se audă păsările ciripind, ciobul deja nu mai reflecta nimic.

Scriți băieți, orice, numai scriți!

Contra-V-ul meu și tovarăș de breaslă Vasile, e scriptural-nostalgic după scrisuri și înscrisuri, deh, și eu mi-s... Așa că n-am putut rezista liter-atentatului cu pricina (pe care îl puteți bine lua la ochi aici) și iacătă un p(r)ost-it cu dedicație în(st)oarsă din condeiu:

 

Calitatea fotomografiei este îndoielnică, la fel și starea de spirit a autoarei. Să nu carecumva să vă pună Mîța (cu î din i) să nu scriți și voi băieți, vorba lu' Heliade, lăsând leapșa lui Vasile ne-mplinită (ca să nu zic nesatisfăcută).

Ascuți-ți-vă (hmm, ți-ți?!) creioanele chinezești, și la treabă că faceți umbră pământului degeaba! Ptiu, drace!

Ca o carte deschisa?

Dimineața la cafea. Vorbesc despre plăcerea de a citi cu o colegă. Îi spun că mi-am pierdut antrenamentul. Nu mă mai pot dărui unei cărți. "Să te dăruiești unei cărți? Tu?" răspunde ea contrariată. Eu credeam că e tocmai invers, că rândurile te acaparează, că deîndată ce pui mâna pe o carte specială, ea pune stăpânire pe tine și nu invers...

Uneori am simțit și eu asta. Cu acele cărți care te răvășesc pe dinăuntru prin elementul lor straniu, hipnotic. Cu acele cărți construite ca un lanț din verigi diferite, una de catifea, alta metalică, una din lemn, alta trecută prin foc, și așa mai departe. Cărțile montagne-russe care îți fac un gol în stomac. Cărțile-cafea, care te seduc și după ce le sorbi nu mai poți înghiți nimic altceva. Cărțile-bomboană, sirop dulce-dulce, care te îneacă. Multe cărți cu care îț petreci orele târzii, tu, într-o lumină slabă...

Însă de cele mai multe ori am fost eu cea care s-a aplecat asupra filelor presărate cu cerneală. Întreaga mea ființă lăuntrică a căutat să se strecoare acolo. Oriunde plasa aceasta din fire întretăiate lăsa un loc de cuibăreală eram eu. Oriunde cuvintele mele ieșeau la lumină prin cuvintele altuia, eram eu. Oriunde o virgulă lăsa loc de o respirație adâncă eram eu. Oriunde punctele nu știau ce să mai zică eram... eu.

Si-acum stau și mă-ntreb: cărțile se proiectează asupra noastră sau noi, cu straturile noastre înfășurate strâns unul într-altul ne desfășurăm deasupra, prin, pe sub... rânduri?