Tot timpul ăsta....

Tot timpul ăsta fusesem atins de lucruri neînţelese, m-am gândit, stând întins pe iarbă. Nici acum, în noaptea blândă, în curtea spitalului, nici acum nu s-a schimbat nimic. Pasărea enormă, neagră, zboară și acum, iar eu și iarba amară și gândacul, suntem închiși în uterul ei. Atâta vreme cât n-o să ni se usuce trupurile precum fluturelui, n-o să putem fugi de ea.

Am scos din  buzunar un ciob de sticlă, nu mai mare decât unghia de la degetul mare și l-am șters de sânge. Avea o curbă lină și reflecta cerul care începuse să se lumineze. Dedesubt, în lateral, se întindea spitalul și în depărtare se vedeau drumul străjuit de pomi și orașul.

Orașul se reflecta ca o umbră, conturul său forma o unduire delicată. Era aceeaşi unduire albă care îmi străfulgerase în fața ochilor atunci, pe aeroportul inundat de rafalele de ploaie, când aproape o omorâsem pe Lilly. Tot timpul am fost înconjurat de această unduire albă.

Colorat de aerul zorilor, ciobul, care încă mai avea urme de sânge pe margine, era aproape transparent. Era un albastru nemărginit, aproape transparent.

M-am ridicat și, îndreptându-mă spre casă, mi-am zis că vreau să devin bucata aia de sticlă. Că vreau să se reflecte în mine unduirea lină și albă. Că vreau să arăt și celorlalți acea curbă blândă.

Marginea cerului s-a albit și imediat ciobul s-a opacizat. Când au început să se audă păsările ciripind, ciobul deja nu mai reflecta nimic.