Elusive.

The shadow of goodness covers the tear,
Takes the step to the one found.
Peace may, rock the cradle to sleep.
Hope remains, a way to love.
A way to a deep freedom. 

Belonging.

Închise ochii. Patul era un dar de nuntă primit de la nişte prieteni pe care nu-i mai văzuseră de ani de zile. Încercă zadarnic să-şi amintească numele lor, i se şterseseră din memorie. În patul acesta, sau pe el, începuse căsnicia lor, iar şase ani mai târziu se sfârşise. Recunoscu un scârţâit melodios când îşi mişcă picioarele, simţi mirosul lui Julie pe cearşafuri şi pe pernele proptite căpătâi, parfumul ei şi esenţa intimă de săpun, ce caracteriza cearşafurile ei proaspăt spălate.

Aici avusese cele mai lungi, cele mai revelatoare şi mai târziu, cele mai dureroase conversaţii din viaţa lui. A avut parte de cele mai grozave partide de amor şi a petrecut cele mai cumplite nopţi albe. Aici a citit mai mult decât oriunde altundeva - îşi aminti că într-o săptămână de boală citise Anna Karenina şi Daniel Deronda. Nicăieri altundeva nu şi-a pierdut cumpătul ca aici, şi nici nu a fost mai tandru, mai protector, mai mângâietor, cum nici lui nu i s-a purtat mai multă grijă ca aici, decât doar pe vremea fragedei pruncii.

[...]

Cele mai bune lucruri care i s-au întâmplat lui Stephen în viaţă, ca şi cele rele, aici i s-au întâmplat. Aici era locul lui.

Why I'm fond of language...

Somewhere along the way in 'Atonement', Briony makes what she thinks is a real discovery about fiction, which is that a lot of the problems in life occur through misunderstanding and I think there are two ways to regard language in this respect. You could either see language as a minefield in which all kinds of social and personal calamities can occur precisely because people misunderstand each other; or, and I think these things are not mutually exclusive, you see it as this most extraordinary device whereby you blow air through a little bit of tissue in your throat and you can transfer, telepathically, thoughts from your mind to another person's.

Ian McEwan

Where the streets have no name...

îmi plac oamenii cu colțurile buzelor de zmeu, sus, sus, sus. Zâmbet. Legat de-o sfoară și liber în văzduh.

îmi plac vocile cu miros de portocale, proaspete, calde. Masculine, adolescentine, ca o melodie pe care o auzi din spatele unei uși închise.

îmi plac mâinile lui.

degetele subțiri, lungi, în învelișul lor de hârtie mată, care m-așteaptă pe mine să îi număr pliurile și să-i îndrept cutele și să-i găsesc ascunzișurile.

- Ce ascunzi acolo?

- Ascund obrazul tău, ar zice el.

sau chipul tău de copil atunci când dormi, sau curbura ochilor tăi închiși, ferestre căprui.

Câteodată,

mâinile lui îmi par presărate cu praf de cărbune, grafit,. știi, cum sunt creioanele acelea moi, cu care desenezi umbre... Cam așa ceva. Nu-s acoperite de o pufoșenie sclipitoare, asemenea celei care îmbracă aripile fluturilor, nu...

Sunt de un cenușiu catifelat, peste care-mi torn eu acuarela vie.

Peste romburi de culoare palmele valsează absente și calcă uituce linia vieții.

- Ți-e frig?
- Mi-e noapte și...

I want to feel, sunlight on my face
See that dust cloud disappear without a trace
I want to take shelter from the poison rain
Where the streets have no name

Tot timpul ăsta....

Tot timpul ăsta fusesem atins de lucruri neînţelese, m-am gândit, stând întins pe iarbă. Nici acum, în noaptea blândă, în curtea spitalului, nici acum nu s-a schimbat nimic. Pasărea enormă, neagră, zboară și acum, iar eu și iarba amară și gândacul, suntem închiși în uterul ei. Atâta vreme cât n-o să ni se usuce trupurile precum fluturelui, n-o să putem fugi de ea.

Am scos din  buzunar un ciob de sticlă, nu mai mare decât unghia de la degetul mare și l-am șters de sânge. Avea o curbă lină și reflecta cerul care începuse să se lumineze. Dedesubt, în lateral, se întindea spitalul și în depărtare se vedeau drumul străjuit de pomi și orașul.

Orașul se reflecta ca o umbră, conturul său forma o unduire delicată. Era aceeaşi unduire albă care îmi străfulgerase în fața ochilor atunci, pe aeroportul inundat de rafalele de ploaie, când aproape o omorâsem pe Lilly. Tot timpul am fost înconjurat de această unduire albă.

Colorat de aerul zorilor, ciobul, care încă mai avea urme de sânge pe margine, era aproape transparent. Era un albastru nemărginit, aproape transparent.

M-am ridicat și, îndreptându-mă spre casă, mi-am zis că vreau să devin bucata aia de sticlă. Că vreau să se reflecte în mine unduirea lină și albă. Că vreau să arăt și celorlalți acea curbă blândă.

Marginea cerului s-a albit și imediat ciobul s-a opacizat. Când au început să se audă păsările ciripind, ciobul deja nu mai reflecta nimic.